gânduri de lapte

îmi topesc teama în gânduri de lapte
întorc secunda pe dos și-o trăiesc altfel

orașul plin de vânătăi și-a schimbat pielea
copacii și-au scăpat crengile cu ouă de pământ și-a înflorit cerul
pe zidurile din mintea mea un copil și-a desenat trauma
ne naștem din scoici pe care marea n-a știut să le deschidă
trăim închistrați și-așteptăm să ne spargem tăcerea de alții.

nu ne deschidem inima. miroase a greșeli râncede
vorbim cu gura plină de lucruri pe care nu le spunem
adormim pe muchia unei neîncrederi
și visăm că ne plimbăm desculți și fragezi
prin genele pline de roua ochilor pe care îi iubim,
dar care nu ne văd.

86766477_3037727936258530_4765257809661001728_o
Britt-Ingrid Persson – Passivity

 

religia celor singuri

dați-le celor singuri o religie
lumea nu se mai convertește la dragoste
e plină de eretici care știu ce miros au zeii.

și cei singuri trebuie să se teamă
să se închine la ce nu înțeleg
să accepte fără să strângă din dinți miracolul pe care nu l-au văzut.

unde se duc când mor
pe buza care i-a lepădat de dragoste
în ochiul care le-a răstignit speranța
sau în palma care le-a sărutat trupul
înainte să-l arunce în groapa cu guri care le-a mutilat inima?

 

ignant_art_parkkipyung_featured-1440x1440
© Park Ki Pyung 

nu m-am găsit acasă

stau în fața ușii pe un preș de ploape închise
în loc de vizor am o buză uscată la care-mi duc ochiul
doar ca să mi-l sărute curioasă
trag ușa de ureche, dar nu mă aude.
sunt omul care-și bate la propria ușă
cheia e un cuvânt pe care nu reușesc să-l înțeleg.
care om din mine îmi va deschide azi
cel care mă primea sau cel care încă mă respinge?

nu mereu mă găsesc acasă,
dar acum încep să cred că-n mine nu mai locuiește nimeni.
ce s-a ales de patul lăsat nefăcut, în care ne-am mutilat sufletul
cioburile de pe jos pe care călcam ca să ajungem unul în mintea celuilalt și pe care n-am reușit să le mai strângem niciodată
introspecțiile puse și uitate la uscat
tot râsul nostru
devenit acum praful care s-a așezat viclean peste pielea vânătă a amintirilor noastre?
mai bat o dată

plec.

magritte2
René Magritte – La Réponse imprévue 

iubirea cere două pahare

cuvintele au și ele barul lor, undeva pe-un vârf de limbă.
intră-n el italice
și ies boldate
trec pe-acolo de fiecare dată când și-au pierdut sensul.

la bar le servesc poeții.
le cunosc funcția așa de bine că știu deja ce or să ceară
în ce dimensiune
și prin ce propoziții își vor petrece seara.
ei le-ascultă problemele și le redau un sens
tot ei le conving că nu e nimic greșit în construcția lor.

sunt cuvinte care le lasă bacșiș o idee, două.
sunt cuvinte care nu vor să le spună nimic.
iubirea e un cuvânt care cere poetului întotdeauna o sticlă și două pahare
se așează într-un colț, le umple tristă și le bea singură pe amândouă.
constată zilnic că-n ea nu mai crede nimeni.

83215708_2551380924959499_3306339543279468544_n
© Crina Neacșu 

 

 

ecce homo

există case cu doruri de oameni
pietre cu miros de oameni
păsări cu glas de oameni
pești cu tăceri de oameni
apusuri cu emoții de oameni
și oameni.
născuți din ochi albaștri
crescuți în ochi verzi
îngropați în ochi căprui
pedepsiți cu vârful degetului arătător
iertați cu toată palma.
oameni
culcați sub cerul gurii
treziți sub tălpile goale
educați lângă lobul urechii
purtați pe umeri, pe coate, pe genunghi
rătăciți și închiși printre coaste
judecați cu unghiile
și iubiți cu buzele.
oameni
pe care-i vezi cum fug zadarnic spre ombilic
când unii se rup de el cu dinții
iar alții nu-l părăsesc niciodată.

869b4c10320733df8f5e9a1c57ffd13a
Ernst Eeizvestny,  The mask of sorrow. 

 

în douăzeci și șapte octombrie

aș vrea să cred că eul meu a găsit o nouă viață
dincolo de pereții groși ai timpului pe care dăm mereu vina
care ne strâng în pumnii lor de beton
ca pe-un gândac amorțit de neputință
și de care ne folosim atunci când vrem să ne lovim fruntea:
alt perete care ne desparte de embrionul
din care ne-am născut realitatea.

aș vrea să cred că nu voi muri niciodată
pentru că nu am trăit niciodată.

aș vrea să cred că ce a fost și ce va fi nu e același lucru,
că nu ne învârtim în cerc la noi în suflet.

aș vrea să cred că mă pot deșuruba din existență
ca să mă strecor prin gaura din perete
exact când aceștia s-au strâns tot mai mult spre mine.
știi și tu de vechea poveste în care
omul modern nu poate fi lipsit de ideea libertății.

33c5cbdde2cd9e1082bfd57285f08e98

ortografie aplicată

aș punte un punct morții
și o virgulă vieții.
timpul l-aș închide între două paranteze drepte.

eu un cuvânt viu
tu alt cuvânt viu
între noi doi o cratimă.

pentru fericire am un semn de întrebare
singurătății îi pun puncte de suspensie boldate,
în timp ce dragostea o așez între două ghilimele.
de aici, blancul nesfârșit

07cbeb8202d321f7498b7c33c3953df0
Steel sculpture by Ros Newman