familie modernă

suntem fii ai dragostei,
iar dragostea e o mamă denaturată
care și-a abandonat copiii la naștere.
ne-am născut singuri.
am ajuns fiii risipitori ai singurătății
fugim victorioși și ne întoarcem la ea plângând
suntem disperați în a ne găsi mama.
suntem orfani de dragoste
dați în grija singurătății.
singurătatea e o mamă vitregă pe care nu ai vrut-o
rece
căruntă și cocoșată
tăcută
care te schingiuiește.
azi nu mai ai o mână cu care să o ții pe alta
mâine nu mai ai un ochi cu care să te îndrăgostești de altul
un om nu ai avut niciodată
și acum te-a lăsat și fără inimă.
murim singuri
și tu, mamă, te întorci prea târziu.

Sculpture by Isabel Miramontes

Advertisements

neunde

nu mai am mâini
am ceva care seamănă cu ele
doi clești uzați cu care pot îndoi strâmb colțurile lumii
să o pot pune și purta în buzunarul gol din dreptul inimii
ca pe o monedă norocoasă pentru când trec Dincolo.
nu mai am ochi.
am ceva care seamănă cu ei
doi nuferi crescuți pe buzele a două lacuri
pe cale să fie sorbite de gura seacă a muntelui
pe care nu l-a mai trezit de multă vreme niciun ecou.
nu mai am urechi
am ceva care seamănă cu ele
două petale de crin smulse din aripile unei păsări.
nu mai am inimă
și n-am nimic care să semene cu ea.
niciun un liman care-și așteaptă tăcut ancora
de la corabia cu care călătorim în joacă în partea de apoi a vieții
nicio arsură care să-mi amintească de cât de tare doare
să te treci prin foc pentru propriile năzuințe
și nici măcar…
nici măcar un semn care să-mi spună
că nu e bine să înnoptezi prea mult prin mintea altor oameni.
*
mă privesc
și nu-mi mai sunt.

02-inprincioeralafine

Imagine: Nicola Samorì.

tabula rasa

să uităm de distanța prea mare
dintre conștientul alterat și inconștientul crud
dintre tăcerea de miel și tăcerea de șarpe
dintre certitudine și incertitudine
și să ne amintim de diferența cea mică
dintre a fi și a nu mai fi.
să uităm de zeii străvechi
pe care i-am abandonat în templele clădite din oasele demitizării lor.
să uităm că ne-am născut,
că am fost picuri de rouă
suspendați de crengile descărnate ale copacului vieții
în care se oglindea arareori infinitul.
să uităm că am creat imperii
și că tot noi le-am distrus
printr-un cuvânt
cu care am scris arhitectura haosului.
să uităm că am atins lumea,
pășind desculți pe aer proaspăt.
că am inventat un timp incredibil de scurt
și că ne-am abandonat tăcuți în iluzia leagănului unui destin.

j-r-s-g-of-the-occult-nicola-samori-2010

Imagine: Nicola Samori.

labirint gol, de carne

oamenii- labirinturi goale, de carne,
în care te pierzi ușor.
în care firul Ariadnei e o iluzie
spre ieșirea pe care o cauți
când e prea târziu pentru tine,
când monstrul deja te-a urmărit,
fără să-ți dai seama,
de la primul tău pas.
în care Tezeu nu mai învinge niciodată Minotaurul
și la care Dedal se reîntoarce,
plângându-și creația și fiul.

the-minotaur-george-frederic-watts

Imagine: George Frederic Watts, The Minotaur. 

sângele voinicului

îmbrăcați-mă în versurile
și-n dorințele mele neîndeplinite,
așezați-mă în iertare,
purtați-mă veșnic în gând
și îngropați-mă la umbra unei flori
crescută-n vârful tăios al unui munte
ce n-a mai cunoscut de mult pași de oameni.

pe una dintre petale scrieți-mi jumătate din nume,
oricum nu-și va bate vreun călător capul să mi-l țină minte.
pe alta scrieți-mi cea mai bună poezie,
una lăsați-o goală…
poeziile adevărate nu s-au scris niciodată prin cuvinte.
nu vă chinuiți cumva să o udați sau să o îngrijiți,
tot ce-i pe pământ trebuie să moară
și nici nu încercați să o rupeți din rădăcinile sale,
oricum nu va mai putea trăi altundeva.

în cele din urmă,
murim cu toții
și din inima noastră,
pe măsură a cât am iubit
și a ce am iubit,
vor putea crește flori vesele sau ciulini.

Vladimir Kush 1965 - Russian painter - The Surreal Landscapes - Tutt'Art@ (1)

Imagine: Vladimir Kush, Morning blossom.

Titlu © Giu.

 

 

falit de inspirație

îmi caut inspirația într-un strop de rouă,
dar tot ce găsesc e lacrima fragedă și regretată
a unei nopți tinere ce s-a scurs prea repede.
o caut la rădăcina unei flori cu petale imense,
în vârful acului unui albine speriate de-un pericol iminent
și chiar și-n strigătul amenințător al unui corb flămând
când, de fapt, el e cel ce se simte amenințat de mine.
dar aici nu găsesc nimic ce nu-i murdar
ce nu înțeapă
ce n-aduce pe neașteptat fiori care ne cutremură zgomotos ființa.
nimic nou…
așa că-mi caut inspirația
acolo unde n-am putut vedea nimic, niciodată:
în bălțile murdare dintr-un drum de țară,
în rădăcinile moarte ale copacului ce nu a mai apucat să crească,
în cenușa memoriei unui om ce n-a iubit niciodată
și mai ales…
mai ales în dragostea ta pentru mine.

disperare-edvard-munch.jpg

Imagine: Edvard Munch- Despair. 

 

viața cuvântului

există cuvinte care trăiesc mai mult dacă rămân nerostite.
mai bine le ții vii la tine pe limbă
decât să le vezi cum mor atunci când le vorbești
în fața oamenilor care nu le ascultă
și nici nu le înțeleg.
dar ai grijă ca nu cumva să fii tu cel care moare
atunci când te străduiești să ții prea mult în tine cuvintele
pe care acum îți dorești să le fi rostit la timp.
toate cuvintele își au timpul….
deci mai bine fă-te mut-
fă-te poet.
scrie-le,
salvează-le de ignoranță,
eternizează-le pe hârtie
cu darul tău neînțeles de-a le da viață
și lasă-le pe ele să te vorbească pe tine
atunci când tu nu mai ești.

8726013