metamorfoză

numai când scriu
îmi părăsesc corpul
și mă nasc la nesfârșit.
iar dintr-un suflet luat din neant
și prins în carne,
mă transform în mai mult.
îmi forțez viața
și devin lumină
a cărei margini nici eu n-o pot pătrunde.
lumină a cărei taină e prea greu de pătruns
pentru cineva
cu hotare ale existenței atât de înguste
precum sunt cele ale omului.

7f6f36a31ecf701f041e7e1ebe9566fc

Advertisements

poezia singurătății

în fața mea,
tu n-ai fost trup
nici suflet
nici iubit.
în fața mea tu-ai fost Cuvânt.

iar acum eu, poetul,
a cărui aripi îi atârnă de pământ,
mă forțez să cred că
te-am scris
te-am plâns
și te-am trăit destul.
*
asta e poezia singurătății:
când poetul renunță la cuvântul său
și speră, în ascunsa-i disperare,
să-l mai citească cineva așa cum îl citea el.

giphy

poem final

între două zile
nu-i decât o noapte.
între noi doi
nu-i decât o taină ascunsă.

între două tăceri
nu-i decât un cuvânt nespus.
între două iubiri neîmpărtășite
nu-i decât o agonie.

între doi îndrăgostiți
nu-i decât o inimă.
între mine și tine…
nu mai e nimic.

ba78bf25f273cc0ba166b6baa628793f

eliberare

în ochii tăi,
eu, poetul necitit,
sufletul sihastru,
rămân pe veci închis în mine
și-n versurile-mi solitare,
de dragoste,
ale căror taină,
tu, flagelul crunt al rațiunii,
nu poți și nici nu vrei să le-nțelegi.

așa că mai bine le potrivesc cumva,
construiesc din ele două aripi de cuvinte
și-mi pun credința-n ele
ca să pot să zbor cu-ajutorul lor
dincolo de limita gândirii omenești,
acolo unde orice artist,
rămas singur,
a îndrăznit să fie liber- să creeze.

solitudine

sunt un fumător care fumează
numai cuvinte
rulate-n foi
în ceas de seară,
scoase dintr-un pachet rupt pe care scrie „suflet”.

sunt un orb care vede
că o lume-ntreagă nu l-a iubit
nici înțeles
și-atunci… plânge.

sunt un poet necitit,
o umbră-n soare
și-n viețile voastre,
în care nu plouă niciodată.

nimic altceva
decât un punct dintr-o infinitate
care
dorindu-și să devină o virgulă
s-a separat de toată lumea.

4b2b7725dc8231d297b86d27af6ee587

muză

tu exiști ca să fii eternizat
pe-o hârtie
în timp ce toate în jurul tău
se grăbesc să piară.

tu exiști ca să naști
în vârful pixului, versuri
și-n vârful inimii poetului,
speranța
că-n haosul ce-i toarce gândurile
își mai poate găsi alinarea.

poetul e un zeu pustiu,
el trăiește în umbra propriilor cuvinte
și din propriul mit.
tu-i ești muză
și avânt necesar evadării sale
din sine însuși.

SR7kaJT4OBfkFVhJxBwt_1082098833

lipsa ta

tu lipsești din mine, înțelegi?
te-ai rupt dureros din mine
și ai lăsat o jumătate de om
neputinicioasă
blestemată în fața singurătății

tu lipsești din mine
așa cum îngerii ar lipsi din Rai
și Raiul n-ar mai fi
așa cum Cuvântul ar fi lipst din Începuturi
și Începuturile n-ar mai fi avut loc.

6OljO0

 

 

în proces de creație

continui să mă forțez să-mi înnod cumva gândurile
dar parcă ar fi lanțuri grele de fier
topite și făurite din însăși Sulița Destinului
si eu aș vrea să pot să reînod din ele chiar Nodul Gordian
în așa fel încât
albul foii să nu mă mai obsedeze
să nu-mi înghită orbitele ochilor
și să am senzația că totuși pixul
așterne ceva pe hârtia asta
atât de obidită în fața celorlalte
pentru că e goală.

aripi de ceară

e adevărat când zic că
tu ai fost Soarele meu
și că tare mult îmi doream să zbor spre tine
să-ți trec prin suflet
să cunosc ce încerci să ascunzi sub toată strălucirea ta
și să-ți fiu aproape așa cum nimeni nu ți-a mai fost
căci e greu să fii un Soare singur…
doar că eu am fost Icar
și nu mi-am îngrijit aripile
iar toată ceara topită mi s-a scurs pe inimă,
arzând-o