sacrificiu

dacă tu ai fi fost al meu și eu a ta,
cu siguranță,
aș fi iubit mai mult decât tine.
m-aș fi luptat cu lumea toată dacă tu asta ai fi vrut
așa cum grecii au luptat pentru Elena și au cucerit Troia.
aș fi renunțat la orice dacă așa mi-ai fi spus
așa cum Luceafărul a fost pregătit să renunțe la nemurire.
te-aș fi căutat peste tot dacă te-aș fi pierdut
chiar și pentru o clipă
așa cum Orfeu pleacă în infern pentru Euridicie.
nu m-aș fi îndoit de tine niciodată
și nu te-aș fi pierdut din dorința mea de a-ți întelege dragostea
așa cum Psyche l-a pierdut pe Eros.
în brațele mele te-aș fi ferit de orice rău
așa cum Rhea l-a protejat pe Zeus de tatăl său, crudul Cronos.
te-aș fi iubit prea mult, iar iubirea aceea m-ar fi epuizat mai târziu.
m-ar fi transformat
pe mine într-o păgână
iar pe tine într-un idol.
te-aș fi idolatrizat
te-aș fi iubit de un milion de ori mai mult
decât Pygmalion a iubit-o pe Galateea.
te-aș fi iubit cu o dragoste pe care inima ta n-ar fi putut să o cuprindă
așa cum Echo l-a iubit pe Narcis și și-a pierdut graiul.
aș fi murit,
metaforic vorbind,
pentru iubire.
aș fi murit onorabil numai dacă dragostea ar fi fost reciprocă.
altfel, totul ar fi fost o greșeală,
o pierdere,
o sinucidere curată.

tumblr_mtprk2AhbA1qbvyrlo1_500

Advertisements

poezie pentru

poezie pentru verbul a iubi care nu există la trecut.
pentru depărtarea dintre noi care încă mai vorbește.
pentru absența care distruge sentimentele omului.
pentru amintirea ta uitată în inima mea.
pentru acea parte din mine pe care ai luat-o cu tine.
pentru cei care au iubit singuri cât pentru doi oameni.
pentru iubirea care s-a terminat din prea multă iubire.

numai poezie…
pentru că toți m-au înțeles, iar tu nu.
pentru că toți au rămas, mai puțin tu.
pentru că pe toți i-am urât, iar pe tine nu.
pentru că toți s-au întors, mai puțin tu.

cu o treaptă mai sus de cer

eram cu o treaptă mai sus de cer.
priveam cum Cronos roade tot acolo jos
și auzeam ambrozia curgând pentru mine.
când
un gând frapant îmi amintește că mi-am îngropat inima
tocmai în lumea sordidă din care abia scăpasem.

o clipă am regretat că nu o am cu mine,
că am abandonat-o în pământurile reci,
deși
nu am iubit-o niciodată
așa cum un om ar fi trebuit să-și iubească inima.
dar acum, eu nu mai eram un om.
mă găseam dezbrăcată de haine și de trup,
doar o falie albă prin care puteam să văd
și prin care și degete de Midas să se fi plimbat,
că n-aș mai fi simțit nimic.

eram cu o treaptă mai sus de cer,
n-aveam inima la mine
și începuse să nu-mi mai pese de oameni.
-aferim! am strigat
căci mă eliberasem.

conflict

uite,
îți dau ție inima mea…
oricum,
de mult am impresia
că vrea să se scape de mine.

inima asta a mea… nu mă vrea.
te vrea numai pe tine
și de când nu pot să te am,
încontinuu îmi spune că are nevoie de cineva
pentru care să bată.

eu n-o pot iubi…
pentru că nici ea nu mă iubește.
cum s-o pot iubi,
când ultima dată s-a îndrăgostit de o alta,
de o inimă ce nu o iubește?
(…)
de a ta…

8287595555db2117eb99464189960fbe

dacă ai veni

dacă ai veni, ușa ți-aș deschide-o,
aș lăsa perdelele trase
și patul nefăcut,
să ne acoperim amândoi cu sărutările noastre.
dacă ai veni, ți-aș citi poezii pe buze
și ți-aș scrie altele pe piele.
dacă ai veni, te-aș desena pe inimă
și ți-aș strânge mâna cu secretele mele.
dacă ai veni, aș vrea să-mi miroasă-n casă numai a tine,
să mă-mbrac cu parfumul tău când n-am ce lua pe mine.
dacă ai veni, ți-aș spune clar să mai rămâi
și m-aș ruga mereu în sine
că de fiecare dată când o să pleci,
poate o să mă iei cu tine.
dacă ai veni, ți-aș lua sufletul în brațe
și l-aș pune, blând, în mine.
numai dacă ai veni….
dar tu nu vii
și toate trec și-mi pari departe.
tu nu îmi mai ești
nici nu mi-ai fost
numai un vis în singurătate.

metamorfoză

numai când scriu
îmi părăsesc corpul
și mă nasc la nesfârșit.
iar dintr-un suflet luat din neant
și prins în carne,
mă transform în mai mult.
îmi forțez viața
și devin lumină
a cărei margini nici eu n-o pot pătrunde.
lumină a cărei taină e prea greu de pătruns
pentru cineva
cu hotare ale existenței atât de înguste
precum sunt cele ale omului.

7f6f36a31ecf701f041e7e1ebe9566fc

poezia singurătății

în fața mea,
tu n-ai fost trup
nici suflet
nici iubit.
în fața mea tu-ai fost Cuvânt.

iar acum eu, poetul,
a cărui aripi îi atârnă de pământ,
mă forțez să cred că
te-am scris
te-am plâns
și te-am trăit destul.
*
asta e poezia singurătății:
când poetul renunță la cuvântul său
și speră, în ascunsa-i disperare,
să-l mai citească cineva așa cum îl citea el.

giphy

poem final

între două zile
nu-i decât o noapte.
între noi doi
nu-i decât o taină ascunsă.

între două tăceri
nu-i decât un cuvânt nespus.
între două iubiri neîmpărtășite
nu-i decât o agonie.

între doi îndrăgostiți
nu-i decât o inimă.
între mine și tine…
nu mai e nimic.

ba78bf25f273cc0ba166b6baa628793f

eliberare

în ochii tăi,
eu, poetul necitit,
sufletul sihastru,
rămân pe veci închis în mine
și-n versurile-mi solitare,
de dragoste,
ale căror taină,
tu, flagelul crunt al rațiunii,
nu poți și nici nu vrei să le-nțelegi.

așa că mai bine le potrivesc cumva,
construiesc din ele două aripi de cuvinte
și-mi pun credința-n ele
ca să pot să zbor cu-ajutorul lor
dincolo de limita gândirii omenești,
acolo unde orice artist,
rămas singur,
a îndrăznit să fie liber- să creeze.

solitudine

sunt un fumător care fumează
numai cuvinte
rulate-n foi
în ceas de seară,
scoase dintr-un pachet rupt pe care scrie „suflet”.

sunt un orb care vede
că o lume-ntreagă nu l-a iubit
nici înțeles
și-atunci… plânge.

sunt un poet necitit,
o umbră-n soare
și-n viețile voastre,
în care nu plouă niciodată.

nimic altceva
decât un punct dintr-o infinitate
care
dorindu-și să devină o virgulă
s-a separat de toată lumea.

4b2b7725dc8231d297b86d27af6ee587