alt efect de fluture

ca să mă simt un om mai bun astăzi
am dat drumul unui fluture prins în pânza de păianjen ghimpată de la geamul meu
aripile decorticate îi vibrau a teamă fermentată în soare și așteptare
există ființe care n-au fost învățate să țipe
ochii lor curpind neputința de ceară topită-n fața unei respirații mai fierbinți.

ce păianjen imens, Dumnezeu
ne țese pânză pe frunte, printre genele ochilor, sub brațe, la colțurile gurii
ne prinde ușor cu unghiile și ne așază într-un giulgiu de pânză ca într-o cămașă de forță
pe noi nu ne salvează nimeni
n-am văzut niciodată un fluture dând din aripi pentru altul.

la ora trei dimineața

am prins în cameră o umbră narcisistă jucându-se spin the bottle
ticăitul unui ceas limbut și scârțâitul unei uși ipohondrice aclamau
dădeau din mâini și din picioare „s-a oprit la ea, s-a oprit la ea”
am uitat cât de greu se-adoarme într-o casă anxioasă pe care-ai cunoscut-o chiar în noaptea asta
care își pune pereții paranoici să te urmărească pentru că nu i-a plăcut cum i-ai trecut pragul
pare atât de ușor s-adormi în hoteluri.
toate gândurile de astăzi mi se adună sub pleoape
ca un punct mic de mizerie care-mi rănește vederea
iar mă prinde ziua și nu am dormit
iar mă ia în râs prima rază de lumină care-mi sparge geamul și face din mine un oedip cu insomnie
n-are rost să mă gândesc la ce-aș fi putut visa în noaptea asta
când ceasul începe să bată-n ritmurile melodiei cu care mi-am încheiat seara
da. dragostea rămâne o amintire acustică auzită întâmplător la o petrecere
unde toate prizele nu mai puteau respira de-atâtea încărcătoare mobile.
sticla s-a rostogolit sub pat. uite soarele prost dispus cu o țigară-ntre raze
iar va fi umplută lumea de ceață.

messed lines

imagine

sub dușul rece din seara asta îmi simt trupul o scoică goală
vreau să-l părăsească mirosul stătut al locurilor prin care am trecut astăzi
orașul meu are străzi din lac de cireș
pe care-mi las umbra ruginită să alunece ca un copil pe gheață
fără mine nu ajunge prea departe
ea e ancora care-mi ține spiritul pe pământ
ce-ar fi ca pasările toate să devină-un țărm
să nu ne mai doară pe noi atât de mult neputința zborului
și până atunci să ne obișnuim că ziua nu se termină odată ce toată apa din duș se scurge.
mai sunt părinții care așteaptă să suni așa cum un mort își așteaptă la șapte ani pomenirea
apelezi și te-ntrebi în ritmurile unui ton de apel
dacă nu cumva toată inocența ta a înghițit-o cândva curcubeul și-a dat-o berzelor de pomană
auzi vocea plină de muguri verzi a părinților tăi
le zici noapte bună, închizi, zâmbești singur
ești la fel de plin de speranță
ca atunci când intri într-o sală de clasă și vezi pe tablă scris John Lennon- imagine.

wings

mai, 31

echilibrul precar dintre două lumi ostile—
un punct de sprijin conturat cu brutalitate într-o conștiință împietrită-n idei.

pe un ecran panoramic
viețile subțiri și improvizate își dezarmează secretele în fața morții.

spațiul excesiv de mare al iubirii se vrea a fi umplut cu resturile
strânse și reciclate de prin ADN-ul altor oameni.

**
sunt o bucată de pământ din care nu poate încolți nimic;
o șină de tren îndoită de greutatea unei aripi de fluture.

hollowness

din familie

poezia-i o mamă denaturată care m-a adoptat din milă
viața e tatăl vitreg și absent pe care dau mereu vina
că nu e așa cum mi-am dorit
că nu m-a învățat nimic fără să-mi dea o palmă înainte
că nu m-a ajutat să-l înțeleg niciodată

probabil cuvântul din care m-am născut a murit la naștere
așa am ajuns în brațele de hârtie ale unei mame viciate
singura care știe cum să mă apere
de-un tată iubit doar de-aceia care-au acceptat că nu trebuie sfidat niciodată.

“on the heights of despair”

după starea de urgență

când te reîntorci în casa ta
ar fi politicos să-i atingi podeaua numai în tălpile goale
să-i deschizi toate dulapurile, geamurile, ușa de la baie, de la frigider
să-ți treci mâna peste rafturi, parfumuri, magneți, periuță de dinți
să dai drumul la robinet și la duș
și să-ți torni apă în fiecare cană pe care-ai lăsat-o în chiuvetă acum trei luni.
să mergi să te plimbi pe strada-n care ultima dată îți lipsea ulița plină de noroi
să treci iar prin fumul de țigară al vecinului de pe banca scării
să frângi conversațiile bătrânilor care se plâng de reumatism în mijlocul trotuarului
să te întâlnești cu aceeași oameni care-și plimbă dragostea-n lesă
pe care tu nu-i cunoști nici acum și nici nu vrei să îi cunoști.
orașele n-ar mai fi mari dacă nu ar fi pline de străini cu care te obișnuiești.
să treci pe lângă parcul improvizat unde doi tineri își inventează promisiunile de sticlă
să-ți dai seama iar că tu intri pe ușa ta și taci
că n-ai cui îi spune că la magazinul de după colț a fost închis
că-n seara asta vei încălzi ce găsești și te vei uita la filmul care te face fericit
că nu e același lucru să îmbrățișezi numai pixeli.
dar ce bine c-ai citit undeva că viața e posibilă doar prin uitare.
îți aprinzi lampa plină de praf și-n lumina ei prinzi curaj când vezi
cât de mare ești în umbra de pe pereții care tac întotdeauna
te pui în patul din care-ai alunecat ultima dată
te acoperi, îți găsești locul, îți cauți visul
și-aștepți să te trezească lumina încălizită de culoarea portocalie a jaluzelelor
sau scârțâitul ușii de la camera vecinului de la patru
atât de dor ți-a fost de casă.

99000487_3483942245064606_4860564967910277120_o

 

cangrenă

dragostea-i atunci când te scapi de tine și te întâlnești în celălalt
dar eu
eu exist ca pasărea care strânge cu ciocul de gratiile coliviei
o colivie ruginită de absența ta
fără lacăt
cu ferestre deschise-n ceilalți
prin care nu mă uit, prin care nu mă trec
pentru tine
o colivie peste care ți-ai plimbat fugar degetele
ca atunci când intri într-un magazin de vechituri fără să știi ce cauți
în care eu singură m-am pus
când la primul sughiț după ce te-am cunoscut
am crezut că tu ești, te gândești la mine
de-atunci și până acum mi-am mâncat rugina propriei colivii
mi-a ajuns până și-n pigmentul pielii
eu am vrut doar să dau de urma amprentelor tale.

stare

cearșafurile patului, două pleoape de mătase
îmbălsămate în râsul unui copil
în mijlocul lui
ochiul își întinde oasele mâncate de molii și își expriă frenetic visul
e timpul să se deschidă

pernele patului, două urechi moi
în care mi-am izolat fonic gândurile
salteaua veche, memoria involuntară
plină de arcurile scoase care intră-n cutia toracică
și-mi fac inima să sângereze lent
când adorm pe partea-n care-mi amintesc de sentimente
*
bine că e dimineață acum
și la marginea patului mă așteaptă alt vis.

93277982_229895104786476_1613612491483381760_n
© Maria- Elena Holhoș

gânduri de lapte

îmi topesc teama în gânduri de lapte
întorc secunda pe dos și-o trăiesc altfel

orașul plin de vânătăi și-a schimbat pielea
copacii și-au scăpat crengile cu ouă de pământ și-a înflorit cerul
pe zidurile din mintea mea un copil și-a desenat trauma
ne naștem din scoici pe care marea n-a știut să le deschidă
trăim închistrați și-așteptăm să ne spargem tăcerea de alții.

nu ne deschidem inima. miroase a greșeli râncede
vorbim cu gura plină de lucruri pe care nu le spunem
adormim pe muchia unei neîncrederi
și visăm că ne plimbăm desculți și fragezi
prin genele pline de roua ochilor pe care îi iubim,
dar care nu ne văd.

86766477_3037727936258530_4765257809661001728_o
Britt-Ingrid Persson – Passivity