meditații vremelnice

întreaga viață e un ceas imens,
iar oamenii sunt acele
ce pendulează constant
între a fi sau a nu fi.
nu știm pe mâna cui se află
sau de ce perete atârnă
și nici nu vom afla vreodată.
poate e doar un ceas de buzunar…
buzunarul cui?
știm doar că minutele se scurg
căci le simțim la fiecare bătaie de inimă.
și mai știm…
ce mai știm?
știm să cântăm doar tic-tac,
iar tac-tic niciodată.
viața-i singurul ceas ce nu poate fi dat înapoi.
s-o fi defectat viața…
sau așa a vrut-o de la bun început Ceasornicarul.

Dali’s painting ‘The Persistence of Memory" |

Imagine: detail from The persistence of memory by Salvador Dalí.

Title © Giu.

Advertisements

doar când un orb

perechi de pleoape îmi cad obraznic peste ochi
asemeni umbrelor ce-acoperă pământul în lună plină,
iar eu mă-ncăpățânez să nu le închid,
eu vreau să văd toată lumina lumii.
dar mâna rece a unui orb
-și așa cu un deget lipsă-
îmi acoperă forțat ochii,
mi-i zgârie și mi-i apasă,
mi-i întunecă și mi-i îmbolnăvește,
încât nu mai pot să văd nimic.
totul de parcă ar vrea să-i orbească și pe ai mei,
să-mi pună peste ei lanțuri ce mă mușcă
dacă vreau să le înlătur
și-așa de teamă,
să nu-i mai pot deschide niciodată.

dar aceea era mâna celui de-al treilea ochi al meu
cel de sus
de care eu nu știam,
pe care nu-l puteam vedea,
fiind învățată să privesc doar înainte
și care atunci, cu glasul ce-i răsună din pământ,
îmi spune
că lumina adevărată trebuie văzută cu ochii-nchiși,
că doar când ai curajul să uiți cum să vezi,
așa cum unii uită să se mai trezească,
ai să poți simți într-adevăr lumina ce o cauți.
că doar când un orb nu și-ar mai dori niciodată să vadă,
lumina toată nu se mai ascunde de el.

2168232-IOPCPSWV-6

Imagine: Freedom from blindness by Bhamidipati Bharati.

alean

inspirația m-a părăsit iar.
am încercat să adun câteva idei răsfirate,
să scot din ele ceva bun,
dar… nimic.
scriu. reșterg. scriu
-ciclul vieții unui poet-
dacă am putea șterge așa și gândurile
de care nu vrem să ne amintim
și dacă-am putea rescrie atât de ușor
iubirile pe care le-am pierdut
sau care nu ne-au aparținut niciodată…
poate atunci viața ne-ar fi fost ușoară.
nu ne-am mai petrece-o scriind
și citind versuri scrise-n lacrimi
sau în lipsă de inspirație
pe al căror sens oricum nu-l înțelege nimeni

neștiință

odată am uitat de mine.
cred că m-am ascuns de ce simt,
nu îmi amintesc exact
-memoria-i scurtă așa ca fericirea-
dar a fost nevoie de ani lumină
să mă găsesc din nou printr-atâta zgomot.

prima dată m-am confundat cu altcineva,
cu cel de lângă mine.
se spune că devii ce iubești.
însă după ce m-am uitat mai bine la buricele degetelor
și la culoarea ochilor,
am văzut că nu sunt eu.
unde eram?
sau… mai eram?

într-un final,
știți voi… ele sunt mai multe,
pe undeva, pe la mijlocul lui,
m-am găsit dormind la marginea unei idei.
nu putusem să trec de ea
pentru că nu mai aveam aripi.

de aici… întuneric.
nu-mi mai amintesc decât că am început să caut prin mine
cu o lanternă frontală
-căci de acolo izvorăște lumina-
începând cu vârful firelor de păr
și terminând cu adâncimea văilor inimii.
și m-am găsit:
singur,
așa cum venim și plecăm,
iar alții au ghinionul să și trăiască,
dar încrezător
fiindcă am îndrăznit s-aștept și să privesc către speranță.
*
eram orb și eu n-o știam.

770ceb4b4338f1851cbf4e8ef2be602a

Imagine: Ant Face, 1937 by Salvador Dali.

bolnav de scris

m-am îmbolnăvit de scris.
mă doare un cuvânt
că-mi vine să-l urlu
și el, nesuferitul,
nu mă lasă nici să-l pronunț
nici să-l scriu,
parcă ar vrea să-mi rămână veșnic pe limbă.
aici, cuvintele se plâng și se simt.
abia apoi te decizi dacă să le scrii sau nu.
deși… îți spun:
eu scriu cu ajutorul lor,
dar ele nu mai sunt aceleași când le pui pe hârtie.
se fac din cuvântul tău,
cuvântul lor
și ce rost mai au?
scrii degeaba dacă n-ai înteles că de fapt
cuvintele nu vin de la tine,
ci prin tine.
iar unele nu trebuie scrise niciodată.
ele trebuie trăite.
altfel te îmbolnăvesc de scris
și nu există tratament pentru boli ce-i vindecă pe alții.

3c760cabb82ab01de385c42980803ced--books-a-million-woman-reading

Imagine: Reading by Joseph Lorusso

propria zidire

casa mea e goală.
copilul a crescut,
camerele s-au golit,
nimeni nu se mai aude râzând
și nicio lumină nu se mai aprinde prin vreun colț de suflet.
pânzele de paianjen au prins în ele clipe
bucurii,
tristeți,
dar niciodată n-au putut prinde un om
ca să rămână acolo pentru totdeauna.
ușile îmi scârțâie și sunt înțepenite,
nimeni nu le mai trece pragul
și se face tot mai rece înăuntru.
ferestrele au rămas deschise,
multe au geamurile sparte,
dar nimeni nu știe cum să privească prin
și dincolo de ele
așa că toți ajung doar să se taie în cioburi.
când ai plecat tu din casa mea,
mi-am lăsat și eu trecutul acolo și am părăsit-o.
nu putem trăi singuri, în frig și-n întuneric.
credeam că fac bine, dar altă casă nu am mai găsit.
am hoinărit ca o himeră
prin lunci
dealuri
munți
și toate drumurile m-au dus înapoi.
până la urmă, omul nu poate trăi fără o casă a lui.
când am văzut-o, parcă m-a lovit flagelul crunt al regretului.
casa deja se dărâmase…
și mai avea doar vreo două ziduri ce parcă m-așteptau.
m-am așezat lângă ele
și bucată cu bucată,
clipă cu clipă,
am început să mă zidesc din nou.
casa… eram eu.

1976.3

Imagine: The Key to the Fields, 1936 by Rene Magritte.

trăiri gratinate

eram doi
și ne iubeam atât de mult
că până și zeii au devenit geloși pe iubirea noastră.
ne iubeam chiar până deveneam unul singur.
un suflet ce le-ar fi putut umbri lor mitul.
și prinși în propriul nostru mit
ca un fluture în coconul său
în nici măcar o clipă nu ne-am gândit
sau poate n-am crezut
că tot ce avem numai noi
o să dispară într-o zi pentru totdeauna
și-o să se-ascundă acolo unde
trupurile noastre mărunte nu vor mai ști s-ajungă.
eram doi
și ce ne mai iubeam!
și nu credeam pe-atunci,
noi,
stăpânii lumii și robi ai dragostei,
de cât curaj ai nevoie să mai privești uneori în urmă.
am fost doi.
și ne-am iubit…
și ne-am pierdut.
și ne-am plâns.
și apoi ne-am uitat.
apoi din doi… fiecare s-a făcut iar doar unul
și zeii… zeii au învins din nou.

caspar david frederich

Imagine: Sunset, Caspar David Friedrich.

cuvinte vii

cuvintele sunt oameni.
au mâini cu care se prind de stiloul meu
și dansează toate, într-o idee.
au picioare cu care aleargă prin mintea mea
și au chiar și ochi
cu care mă critică atunci când nu le așez lângă cine trebuie-
nu toate cuvintele se acceptă între ele-
și-am mai auzit că au și gură
și mă strigă în cele mai neașteptate momente să le scriu,
să nu le pierd pe undeva, printr-un colț de gând.
cuvintele sunt oameni.
pot chiar să simtă.
spre exemplu, un cuvânt m-a iubit atât de mult
că n-a vrut să mai plece din mintea mea.
un altul, m-a urât atât de tare
că nu mi-l mai pot aminti.
cuvintele sunt oameni pe care-i urăsc,
pe care-i iubesc,
pe-al căror sens nu-l pot înțelege întotdeauna.
cuvântul meu preferat ești tu,
iar alături de tine am scris cel mai lung poem.

30265bc5558b88753e28007fdba5a220

Imagine: Two Figures, Pablo Picasso

renașterea sinelui

când rațiunea lor nu mi-a înțeles dragostea
am uitat cum să iubesc
și n-am mai putut iubi decât cum iubeau și ei.
când mi-ocărau toți drumul ales
am uitat cum să merg
și m-am mai târât doar prin lumea lor.
când ei mi-au încătușat și închis visul
în temnița îngustă a minții lor
mi-am pierdut Vederea
și n-am mai putut să văd decât ce vedeau și ei.
când ei nu știau cum să audă
deși eu în tot acel timp strigam după ajutor
mi-am pierdut Graiul
și n-am mai putut vorbi decât despre ce vorbeau și ei.
când tu m-ai părăsit,
eu am murit puțin în fiecare zi.
când ei nu știau cum să asculte,
eu am scris prima mea poezie
și-atunci am reușit să mă născ din nou.

ca33c7c661259434bd25813a749890c9

Imagine: The face of genius, 1926 – Rene Magritte.

 

darul

tu știi că nu am nimic…
doar niște poezii scrise pe pagini îndoite
din niște caiete rupte
pătate de stropi de vin și de cerneală,
udate de ploi
și lacrimi,
lăsate în soare
și-n dureri,
bătute de vânt
și de pumnii mei atunci când cuvintele nu voiau să se lege.

ce săracă îți par, desigur,
doar cu ale mele poezii.
poate le-ai prețui mai mult
dacă ai ști că toate sunt despre tine.
poate ai arunca o privire peste ele
și nu peste învelișul ăsta urâțit de tristeți,
ce-mi acoperă sufletul.
să știi că sufletul meu acolo e:
în ce am scris
când te-am întâlnit
când am râs
când am plâns
când te-am iubit
când te-am pierdut
și când nu știam dacă să mai scriu în continuare
pentru că dintre toți numai tu nu le citeai.

acesta e darul meu de rămas bun
și prefer să-ți spun adio prin fiecare poezie
apoi să scriu din nou
ca și cum te mai chem o dată lângă mine
și încă o dată…
și încă o dată…
până voi uita cum să scriu.
până nu voi mai cunoaște literele
sau până nu te voi mai cunoaște pe tine
și deci, te voi uita.

2661e08b27230f3a7ee8e42573fa5f4a

Imagine: The Passion of Creation, Leonid Osipovich Pasternak.