neștiință

odată am uitat de mine.
cred că m-am ascuns de ce simt,
nu îmi amintesc exact
-memoria-i scurtă așa ca fericirea-
dar a fost nevoie de ani lumină
să mă găsesc din nou printr-atâta zgomot.

prima dată m-am confundat cu altcineva,
cu cel de lângă mine.
se spune că devii ce iubești.
însă după ce m-am uitat mai bine la buricele degetelor
și la culoarea ochilor,
am văzut că nu sunt eu.
unde eram?
sau… mai eram?

într-un final,
știți voi… ele sunt mai multe,
pe undeva, pe la mijlocul lui,
m-am găsit dormind la marginea unei idei.
nu putusem să trec de ea
pentru că nu mai aveam aripi.

de aici… întuneric.
nu-mi mai amintesc decât că am început să caut prin mine
cu o lanternă frontală
-căci de acolo izvorăște lumina-
începând cu vârful firelor de păr
și terminând cu adâncimea văilor inimii.
și m-am găsit:
singur,
așa cum venim și plecăm,
iar alții au ghinionul să și trăiască,
dar încrezător
fiindcă am îndrăznit s-aștept și să privesc către speranță.
*
eram orb și eu n-o știam.

770ceb4b4338f1851cbf4e8ef2be602a

Imagine: Ant Face, 1937 by Salvador Dali.

Advertisements

bolnav de scris

m-am îmbolnăvit de scris.
mă doare un cuvânt
că-mi vine să-l urlu
și el, nesuferitul,
nu mă lasă nici să-l pronunț
nici să-l scriu,
parcă ar vrea să-mi rămână veșnic pe limbă.
aici, cuvintele se plâng și se simt.
abia apoi te decizi dacă să le scrii sau nu.
deși… îți spun:
eu scriu cu ajutorul lor,
dar ele nu mai sunt aceleași când le pui pe hârtie.
se fac din cuvântul tău,
cuvântul lor
și ce rost mai au?
scrii degeaba dacă n-ai înteles că de fapt
cuvintele nu vin de la tine,
ci prin tine.
iar unele nu trebuie scrise niciodată.
ele trebuie trăite.
altfel te îmbolnăvesc de scris
și nu există tratament pentru boli ce-i vindecă pe alții.

3c760cabb82ab01de385c42980803ced--books-a-million-woman-reading

Imagine: Reading by Joseph Lorusso

propria zidire

casa mea e goală.
copilul a crescut,
camerele s-au golit,
nimeni nu se mai aude râzând
și nicio lumină nu se mai aprinde prin vreun colț de suflet.
pânzele de paianjen au prins în ele clipe
bucurii,
tristeți,
dar niciodată n-au putut prinde un om
ca să rămână acolo pentru totdeauna.
ușile îmi scârțâie și sunt înțepenite,
nimeni nu le mai trece pragul
și se face tot mai rece înăuntru.
ferestrele au rămas deschise,
multe au geamurile sparte,
dar nimeni nu știe cum să privească prin
și dincolo de ele
așa că toți ajung doar să se taie în cioburi.
când ai plecat tu din casa mea,
mi-am lăsat și eu trecutul acolo și am părăsit-o.
nu putem trăi singuri, în frig și-n întuneric.
credeam că fac bine, dar altă casă nu am mai găsit.
am hoinărit ca o himeră
prin lunci
dealuri
munți
și toate drumurile m-au dus înapoi.
până la urmă, omul nu poate trăi fără o casă a lui.
când am văzut-o, parcă m-a lovit flagelul crunt al regretului.
casa deja se dărâmase…
și mai avea doar vreo două ziduri ce parcă m-așteptau.
m-am așezat lângă ele
și bucată cu bucată,
clipă cu clipă,
am început să mă zidesc din nou.
casa… eram eu.

1976.3

Imagine: The Key to the Fields, 1936 by Rene Magritte.