neștiință

odată am uitat de mine.
cred că m-am ascuns de ce simt,
nu îmi amintesc exact
-memoria-i scurtă așa ca fericirea-
dar a fost nevoie de ani lumină
să mă găsesc din nou printr-atâta zgomot.

prima dată m-am confundat cu altcineva,
cu cel de lângă mine.
se spune că devii ce iubești.
însă după ce m-am uitat mai bine la buricele degetelor
și la culoarea ochilor,
am văzut că nu sunt eu.
unde eram?
sau… mai eram?

într-un final,
știți voi… ele sunt mai multe,
pe undeva, pe la mijlocul lui,
m-am găsit dormind la marginea unei idei.
nu putusem să trec de ea
pentru că nu mai aveam aripi.

de aici… întuneric.
nu-mi mai amintesc decât că am început să caut prin mine
cu o lanternă frontală
-căci de acolo izvorăște lumina-
începând cu vârful firelor de păr
și terminând cu adâncimea văilor inimii.
și m-am găsit:
singur,
așa cum venim și plecăm,
iar alții au ghinionul să și trăiască,
dar încrezător
fiindcă am îndrăznit s-aștept și să privesc către speranță.
*
eram orb și eu n-o știam.

770ceb4b4338f1851cbf4e8ef2be602a

Imagine: Ant Face, 1937 by Salvador Dali.

Advertisements

27 thoughts on “neștiință

  1. Citeam undeva că cel care transmite ceva în scris ar fi bine să nu devină prea explicit și că trebuie să aibă încredere în cititor că el va înțelege, în felul lui, mesajul. Asta descopăr în poemele tale pe care le citesc cu plăcere.

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s