dualism

eu te iubesc
cum soarele iubește luna
și o așteaptă tăcut
la fiecare-amurg,
sa o sărute luminos
și pe buzele lor să se nască prima stea;
să o cuprindă blând între razele lui calde
în scurta clipă-n care
pe pământ ultima picătură de lumină
se stinge.

tu mă iubești
așa cum luna iubește atât de mult soarele
încât în clipa despărțirii lor,
cea în care noaptea moare și ziua se naște,
îi mai lasă mult timp pe cer
steaua iubirii lor…
ca să nu fie singur,
ca să știe și să creadă negreșit
că la capătul întunericului îl așteaptă lumina;
că cele mai frumoase lucruri
se-ntâmplă doar atunci când ce-i mai bun
din întuneric și lumină
este pus împreună.

sun_and_moon_buddha-1196425944m

Advertisements

lacrimile

nu am crezut niciodată
în poeziile scrise când ești fericit.
îmi par miraje repede uitate.
de obicei,
versurile sunt lacrimile ascunse
ale celor ce plâng prea mult în sine.
să suferi e tot un fel poezie.
să scrii și să citești când suferi e artă.
există-n noi lacrimi mult prea grele
ca să mai atârne de genele obosite
pe care ne odihnim visători dorințele.
lacrimi al căror ecou,
atunci când cad și se sparg de foi nevinovate,
îl auzi pentru multă vreme la vreo margine de suflet.
cu ele,
cuvintele îmi par întotdeauna mai mari
și mai diforme
ca inima din care vin…
poate de asta înțelegem mai bine un lucru
atunci când ne face să plângem.

golden_tears_klimt

Imagine: Golden Tears by Gustav Klimt.

memento

a existat odată o clipă
care s-a rupt de toate celelalte
ce se grăbesc, nebune, să piară.
o clipă ce mi-a dat șansa
ca la umbra copacului cunoașterii,
cu crengile plecate pentru a-mi ține trupul
în timp ce sufletul
evada din tot ce voi numiți… viață,
să nu mai simt că trebuie
să fac ceva
să devin cineva
să aparțin cuiva
să mă întorc undeva.
am existat doar eu
și niciun cuvânt
niciun gând
niciun lanț ce ne sugrumă zilnic
libertatea propriei conștiințe
și-a atingerii Adevărului
nu putea să mă țină legată, atunci, pe mine.
pentru prima dată,
am trăit clipa în care
am văzut și eu idei,
iar libertatea mi s-a scurs în sfârșit prin vene.
mă ardea
mă durea…
mă bucuram.
apoi clipa
ca orice altă clipă
s-a sfârșit.
sufletul mi s-a reîntors în trup mai greu decât înainte,
crengile s-au rupt,
iar eu am căzut iar
în realitatea înșelătoare a celor ce nu știu să vadă.

krishna-spring-in-kulu-1930

Imagine: Spring in Kullu by Nicholas Roerich.

meditații reci

un om de zăpadă
captiv într-un glob de sticlă
aflat în mâinile unui copil,
veșnic curios să vadă
ce se întâmplă atunci când e mișcat…
acesta-i omul.

globul strâmt din sticlă subțire
prin care ești văzut și nu poți vedea…
aceea e viața omului.

mână ce ții atentă în palma ta globul,
tu știi când să îl miști și cât de tare.
datorită ție ninge în viața lui
și creezi iluzia că oprești ninsoarea,
când ea de fapt nu dispare niciodată.
tu alegi când vrei să cadă,
să se spargă
și din el să rămână numai un ciob,
pe care omul de zăpadă își avea scris anii și numele.
tu ești destinul.