echilibru

omul-
un titirez de sticlă
ținut strâns între trei degete
care-l răsucesc ușor
și îl lasă apoi să cadă
brusc
în neantul deasupra căruia atârnă,
de parcă ar ști cumva de la început
că pentru asta a fost făcut
și scopul său e să se-nvârtă.
și titirezul se învârte…
se învârte orbește
se învârte pierdut
se învârte puternic ca un vârtej
se învârte de parcă n-ar fi căzut
și nu o să cadă niciodată.
apoi ceva neînțeles i se întâmplă.
își pierde încet elanul de la început
din vârtej… se mai simte acum doar ca un vânt oarecare
și la fel de brusc…
titirezul cade.
cade zgomotos
cade dezorientat
cade de parcă nu s-ar fi învârtit niciodată…
de parcă,
de la bun început a fost construit pentru a se prăbuși.

52638718_2281029402152205_476854585193922560_n

Advertisements

perisabilitate

am ochii umflați și-ngălbeniți,
adormiți în orbite
ca două molii prinse pe veci într-o pânză
țesută viclean de un păianjen fără remușcări.
am o conștiință nemiloasă ce mă aleargă toată ziua
și nu obosește niciodată.
am brațe subțiri și-nțepenite la încheieturi,
nu pot căra cu ele nici jumătate din greutățile lumii
că deja se rup.
am un măr putred drept creier
și mișună de mult prin el un vierme
ce roade tot cu dinți mici,
dar mulți și ascuțiți,
ce-i simt când îmi mușcă bestial din gânduri.
oricât de mici,
viermii nu trebuie neglijați niciodată…
la-nceput nici nu-i simți,
apoi se-ngrașă lacom din gândurile tale,
devin mari
și tot ce-ți mai lasă din ce aveai sunt doar câțiva sâmburi,
aceia la miezul cărora nu pot ei ajunge.
unii sâmburi sunt greu de deschis.
totuși, îi ai…
și cine să-i mai planteze?
cine pune acum preț pe semințele negre ale unui măr putred
când există și ne plac atâtea semințe albe
ale merelor culese înainte să fie cu adevărat coapte?

45314539_1_x

Imagine: The Son of Man, René Magritte.

evadare

încerc să fug din labirintul ăsta strâmt,
unde mi-am rătăcit gândurile,
să mă ascund de tot ce simt că mă-nconjoară
și mă privește
cu ochi lungi si tăioși.
nu știu unde să mai fug,
nici printre versuri
Nu mă mai pot ascunde de mine însămi.
toți mă văd și privirea lor mă doare.
chiar și foaia asta pe care scriu are ochi.
pixul are ochi,
singurătatea are ochi,
timpul… ce ochi mari are timpul!
eu nu am…
unde-mi sunt ochii?
cred că-mi amintesc…
i-am pierdut pe rând.
primul
când mi-am vazut reflexia sufletului in fântâna vieții.
al doilea
când am căutat și am văzut puțin din taina lumii
acolo unde mi s-a spus să nu caut niciodată.
ce povară duc pe umerii mei
asemeni unui Sisif sătul de pedeapsa sa…
să n-ai ochi și totuși să vezi că lumea
nu te înțelege când se uită prin tine,
că înțelege prea puțin din tot ce vede,
că de fapt orbi sunt cei
care
au ochi și sunt păcăliți că știu să vadă,
care
nu și-i deschid din naiva teamă de a nu-i pierde
și care nu știu cum să citească și să înțeleagă
încurcatele cuvinte scrise de un poet
în singurătate și în întuneric.