lacrimile

nu am crezut niciodată
în poeziile scrise când ești fericit.
îmi par miraje repede uitate.
de obicei,
versurile sunt lacrimile ascunse
ale celor ce plâng prea mult în sine.
să suferi e tot un fel poezie.
să scrii și să citești când suferi e artă.
există-n noi lacrimi mult prea grele
ca să mai atârne de genele obosite
pe care ne odihnim visători dorințele.
lacrimi al căror ecou,
atunci când cad și se sparg de foi nevinovate,
îl auzi pentru multă vreme la vreo margine de suflet.
cu ele,
cuvintele îmi par întotdeauna mai mari
și mai diforme
ca inima din care vin…
poate de asta înțelegem mai bine un lucru
atunci când ne face să plângem.

golden_tears_klimt

Imagine: Golden Tears by Gustav Klimt.

Advertisements

memento

a existat odată o clipă
care s-a rupt de toate celelalte
ce se grăbesc, nebune, să piară.
o clipă ce mi-a dat șansa
ca la umbra copacului cunoașterii,
cu crengile plecate pentru a-mi ține trupul
în timp ce sufletul
evada din tot ce voi numiți… viață,
să nu mai simt că trebuie
să fac ceva
să devin cineva
să aparțin cuiva
să mă întorc undeva.
am existat doar eu
și niciun cuvânt
niciun gând
niciun lanț ce ne sugrumă zilnic
libertatea propriei conștiințe
și-a atingerii Adevărului
nu putea să mă țină legată, atunci, pe mine.
pentru prima dată,
am trăit clipa în care
am văzut și eu idei,
iar libertatea mi s-a scurs în sfârșit prin vene.
mă ardea
mă durea…
mă bucuram.
apoi clipa
ca orice altă clipă
s-a sfârșit.
sufletul mi s-a reîntors în trup mai greu decât înainte,
crengile s-au rupt,
iar eu am căzut iar
în realitatea înșelătoare a celor ce nu știu să vadă.

krishna-spring-in-kulu-1930

Imagine: Spring in Kullu by Nicholas Roerich.

meditații reci

un om de zăpadă
captiv într-un glob de sticlă
aflat în mâinile unui copil,
veșnic curios să vadă
ce se întâmplă atunci când e mișcat…
acesta-i omul.

globul strâmt din sticlă subțire
prin care ești văzut și nu poți vedea…
aceea e viața omului.

mână ce ții atentă în palma ta globul,
tu știi când să îl miști și cât de tare.
datorită ție ninge în viața lui
și creezi iluzia că oprești ninsoarea,
când ea de fapt nu dispare niciodată.
tu alegi când vrei să cadă,
să se spargă
și din el să rămână numai un ciob,
pe care omul de zăpadă își avea scris anii și numele.
tu ești destinul.

 

chitara

tu, vechea mea chitară…
la tine mă întorc când vreau să cred,
să iubesc,
să fiu pentru o clipă mai mult decât eram înainte.
mereu netedă și răzvrătită,
doar cu două corzi
niciodată acordate la fel,
prima pentru dragoste
a doua pentru ură,
mă faci să vreau să te cuprind între brațele mele de chitarist fără cântece
și să uit de ce nu mi-am scris încă propriul cântec.
numai tu mă lași să te cânt în fiecare miez al nopții
chiar și atunci când rămân fără note,
le încurc
și uit prin ce părți ale inimii le-am pierdut;
am grijă să vină toate din inimă,
altfel sunt grele și îți îndoaie încet corzile tale atât de fragile.
numai pentru tine mă ascund la granița
unde întunericul se predă nevăzut luminii
sau lumina i se predă umilă lui
și să mă asigur că toți au ochii închiși când eu plâng
apoi rup credincios din lacrimile mele
și fac cu grijă o pană
cu care să te ating prin ce am eu mai sincer,
să putem compune eternul nostru cântec,
niciodată sfârșit până la răsăritul soarelui.

chitara mea…
tu nu vei fi vreodată ca celelalte.
ele toate au fost mai întâi copaci ce au murit ca să cânte,
tu ai fost de la bun început un om care a murit ca să mă facă să cânt.

Seminari_Vell-guitarrista

Imagine: Old Guitarist  by Pablo Picasso.

rana

într-o grădină a cărei margini nu le vei cunoaște,
într-un colț către care n-ai poteci
și nici grădinari să te îndrume,
găsești omul,
floarea semănată pentru a fi admirată de departe.
singura care,
pentru frumusețea sa,
a avut mândria de-a plăti cu spini.

săream cuminte din flori în flori
când privirea mea a ajuns la tine, misterioasă floare de spin.
trăgeai să mori,
printre atâtea alte flori,
de singurătate.
erai doar tu
și eu nu știam pe-atunci cum trebuie culeasă o floare.
te-am atins și mânile mi s-au umplut de sânge.
flori ca tine lasă numai răni
pe care nu le mai poți închide.
te iubeam și mi-am dat seama prea târziu că nu poți fi culeasă,
că tu porți spini…

sângele meu se scurgea încet la rădăcinile tale
de parcă acolo îi era de la început locul
și-atunci am înțeles de unde îți ai tu toată frumusețea
care-ți ascunde atât de bine spinii –
din rănile pe care alții și le deschid, zadarnic, pentru tine.
căci o floare iubită îți va părea întotdeauna mai frumoasă decât celelalte.

a163f96982f0fd15c8246330bc3d8d06

Imagine: The Blow to the Heart, René Magritte.

meditații vremelnice

întreaga viață e un ceas imens,
iar oamenii sunt acele
ce pendulează constant
între a fi sau a nu fi.
nu știm pe mâna cui se află
sau de ce perete atârnă
și nici nu vom afla vreodată.
poate e doar un ceas de buzunar…
buzunarul cui?
știm doar că minutele se scurg
căci le simțim la fiecare bătaie de inimă.
și mai știm…
ce mai știm?
știm să cântăm doar tic-tac,
iar tac-tic niciodată.
viața-i singurul ceas ce nu poate fi dat înapoi.
s-o fi defectat viața…
sau așa a vrut-o de la bun început Ceasornicarul.

Dali’s painting ‘The Persistence of Memory" |

Imagine: detail from The persistence of memory by Salvador Dalí.

Title © Giu.

doar când un orb

perechi de pleoape îmi cad obraznic peste ochi
asemeni umbrelor ce-acoperă pământul în lună plină,
iar eu mă-ncăpățânez să nu le închid,
eu vreau să văd toată lumina lumii.
dar mâna rece a unui orb
-și așa cu un deget lipsă-
îmi acoperă forțat ochii,
mi-i zgârie și mi-i apasă,
mi-i întunecă și mi-i îmbolnăvește,
încât nu mai pot să văd nimic.
totul de parcă ar vrea să-i orbească și pe ai mei,
să-mi pună peste ei lanțuri ce mă mușcă
dacă vreau să le înlătur
și-așa de teamă,
să nu-i mai pot deschide niciodată.

dar aceea era mâna celui de-al treilea ochi al meu
cel de sus
de care eu nu știam,
pe care nu-l puteam vedea,
fiind învățată să privesc doar înainte
și care atunci, cu glasul ce-i răsună din pământ,
îmi spune
că lumina adevărată trebuie văzută cu ochii-nchiși,
că doar când ai curajul să uiți cum să vezi,
ai să poți simți într-adevăr lumina ce o cauți.
că doar când un orb nu și-ar mai dori niciodată să vadă,
lumina toată nu se mai ascunde de el.

2168232-IOPCPSWV-6

Imagine: Freedom from blindness by Bhamidipati Bharati.

alean

inspirația m-a părăsit iar.
am încercat să adun câteva idei răsfirate,
să scot din ele ceva bun,
dar… nimic.
scriu. reșterg. scriu
-ciclul vieții unui poet-
dacă am putea șterge așa și gândurile
de care nu vrem să ne amintim
și dacă-am putea rescrie atât de ușor
iubirile pe care le-am pierdut
sau care nu ne-au aparținut niciodată…
poate atunci viața ne-ar fi fost ușoară.
nu ne-am mai petrece-o scriind
și citind versuri scrise-n lacrimi
sau în lipsă de inspirație
pe al căror sens oricum nu-l înțelege nimeni

neștiință

odată am uitat de mine.
cred că m-am ascuns de ce simt,
nu îmi amintesc exact
-memoria-i scurtă așa ca fericirea-
dar a fost nevoie de ani lumină
să mă găsesc din nou printr-atâta zgomot.

prima dată m-am confundat cu altcineva,
cu cel de lângă mine.
se spune că devii ce iubești.
însă după ce m-am uitat mai bine la buricele degetelor
și la culoarea ochilor,
am văzut că nu sunt eu.
unde eram?
sau… mai eram?

într-un final,
știți voi… ele sunt mai multe,
pe undeva, pe la mijlocul lui,
m-am găsit dormind la marginea unei idei.
nu putusem să trec de ea
pentru că nu mai aveam aripi.

de aici… întuneric.
nu-mi mai amintesc decât că am început să caut prin mine
cu o lanternă frontală
-căci de acolo izvorăște lumina-
începând cu vârful firelor de păr
și terminând cu adâncimea văilor inimii.
și m-am găsit:
singur,
așa cum venim și plecăm,
iar alții au ghinionul să și trăiască,
dar încrezător
fiindcă am îndrăznit s-aștept și să privesc către speranță.
*
eram orb și eu n-o știam.

770ceb4b4338f1851cbf4e8ef2be602a

Imagine: Ant Face, 1937 by Salvador Dali.

bolnav de scris

m-am îmbolnăvit de scris.
mă doare un cuvânt
că-mi vine să-l urlu
și el, nesuferitul,
nu mă lasă nici să-l pronunț
nici să-l scriu,
parcă ar vrea să-mi rămână veșnic pe limbă.
aici, cuvintele se plâng și se simt.
abia apoi te decizi dacă să le scrii sau nu.
deși… îți spun:
eu scriu cu ajutorul lor,
dar ele nu mai sunt aceleași când le pui pe hârtie.
se fac din cuvântul tău,
cuvântul lor
și ce rost mai au?
scrii degeaba dacă n-ai înteles că de fapt
cuvintele nu vin de la tine,
ci prin tine.
iar unele nu trebuie scrise niciodată.
ele trebuie trăite.
altfel te îmbolnăvesc de scris
și nu există tratament pentru boli ce-i vindecă pe alții.

3c760cabb82ab01de385c42980803ced--books-a-million-woman-reading

Imagine: Reading by Joseph Lorusso