echilibru

omul-
un titirez de sticlă
ținut strâns între trei degete
care-l răsucesc ușor
și îl lasă apoi să cadă
brusc
în neantul deasupra căruia atârnă,
de parcă ar ști cumva de la început
că pentru asta a fost făcut
și scopul său e să se-nvârtă.
și titirezul se învârte…
se învârte orbește
se învârte pierdut
se învârte puternic ca un vârtej
se învârte de parcă n-ar fi căzut
și nu o să cadă niciodată.
apoi ceva neînțeles i se întâmplă.
își pierde încet elanul de la început
din vârtej… se mai simte acum doar ca un vânt oarecare
și la fel de brusc…
titirezul cade.
cade zgomotos
cade dezorientat
cade de parcă nu s-ar fi învârtit niciodată…
de parcă,
de la bun început a fost construit pentru a se prăbuși.

52638718_2281029402152205_476854585193922560_n

Advertisements

perisabilitate

am ochii umflați și-ngălbeniți,
adormiți în orbite
ca două molii prinse pe veci într-o pânză
țesută viclean de un păianjen fără remușcări.
am o conștiință nemiloasă ce mă aleargă toată ziua
și nu obosește niciodată.
am brațe subțiri și-nțepenite la încheieturi,
nu pot căra cu ele nici jumătate din greutățile lumii
că deja se rup.
am un măr putred drept creier
și mișună de mult prin el un vierme
ce roade tot cu dinți mici,
dar mulți și ascuțiți,
ce-i simt când îmi mușcă bestial din gânduri.
oricât de mici,
viermii nu trebuie neglijați niciodată…
la-nceput nici nu-i simți,
apoi se-ngrașă lacom din gândurile tale,
devin mari
și tot ce-ți mai lasă din ce aveai sunt doar câțiva sâmburi,
aceia la miezul cărora nu pot ei ajunge.
unii sâmburi sunt greu de deschis.
totuși, îi ai…
și cine să-i mai planteze?
cine pune acum preț pe semințele negre ale unui măr putred
când există și ne plac atâtea semințe albe
ale merelor culese înainte să fie cu adevărat coapte?

45314539_1_x

Imagine: The Son of Man, René Magritte.

evadare

încerc să fug din labirintul ăsta strâmt,
unde mi-am rătăcit gândurile,
să mă ascund de tot ce simt că mă-nconjoară
și mă privește
cu ochi lungi si tăioși.
nu știu unde să mai fug,
nici printre versuri
Nu mă mai pot ascunde de mine însămi.
toți mă văd și privirea lor mă doare.
chiar și foaia asta pe care scriu are ochi.
pixul are ochi,
singurătatea are ochi,
timpul… ce ochi mari are timpul!
eu nu am…
unde-mi sunt ochii?
cred că-mi amintesc…
i-am pierdut pe rând.
primul
când mi-am vazut reflexia sufletului in fântâna vieții.
al doilea
când am căutat și am văzut puțin din taina lumii
acolo unde mi s-a spus să nu caut niciodată.
ce povară duc pe umerii mei
asemeni unui Sisif sătul de pedeapsa sa…
să n-ai ochi și totuși să vezi că lumea
nu te înțelege când se uită prin tine,
că înțelege prea puțin din tot ce vede,
că de fapt orbi sunt cei
care
au ochi și sunt păcăliți că știu să vadă,
care
nu și-i deschid din naiva teamă de a nu-i pierde
și care nu știu cum să citească și să înțeleagă
încurcatele cuvinte scrise de un poet
în singurătate și în întuneric.

dualism

eu te iubesc
cum soarele iubește luna
și o așteaptă tăcut
la fiecare-amurg,
sa o sărute luminos
și pe buzele lor să se nască prima stea;
să o cuprindă blând între razele lui calde
în scurta clipă-n care
pe pământ ultima picătură de lumină
se stinge.

tu mă iubești
așa cum luna iubește atât de mult soarele
încât în clipa despărțirii lor,
cea în care noaptea moare și ziua se naște,
îi mai lasă mult timp pe cer
steaua iubirii lor…
ca să nu fie singur,
ca să știe și să creadă negreșit
că la capătul întunericului îl așteaptă lumina;
că cele mai frumoase lucruri
se-ntâmplă doar atunci când ce-i mai bun
din întuneric și lumină
este pus împreună.

sun_and_moon_buddha-1196425944m

lacrimile

nu am crezut niciodată
în poeziile scrise când ești fericit.
îmi par miraje repede uitate.
de obicei,
versurile sunt lacrimile ascunse
ale celor ce plâng prea mult în sine.
să suferi e tot un fel poezie.
să scrii și să citești când suferi e artă.
există-n noi lacrimi mult prea grele
ca să mai atârne de genele obosite
pe care ne odihnim visători dorințele.
lacrimi al căror ecou,
atunci când cad și se sparg de foi nevinovate,
îl auzi pentru multă vreme la vreo margine de suflet.
cu ele,
cuvintele îmi par întotdeauna mai mari
și mai diforme
ca inima din care vin…
poate de asta înțelegem mai bine un lucru
atunci când ne face să plângem.

golden_tears_klimt

Imagine: Golden Tears by Gustav Klimt.

memento

a existat odată o clipă
care s-a rupt de toate celelalte
ce se grăbesc, nebune, să piară.
o clipă ce mi-a dat șansa
ca la umbra copacului cunoașterii,
cu crengile plecate pentru a-mi ține trupul
în timp ce sufletul
evada din tot ce voi numiți… viață,
să nu mai simt că trebuie
să fac ceva
să devin cineva
să aparțin cuiva
să mă întorc undeva.
am existat doar eu
și niciun cuvânt
niciun gând
niciun lanț ce ne sugrumă zilnic
libertatea propriei conștiințe
și-a atingerii Adevărului
nu putea să mă țină legată, atunci, pe mine.
pentru prima dată,
am trăit clipa în care
am văzut și eu idei,
iar libertatea mi s-a scurs în sfârșit prin vene.
mă ardea
mă durea…
mă bucuram.
apoi clipa
ca orice altă clipă
s-a sfârșit.
sufletul mi s-a reîntors în trup mai greu decât înainte,
crengile s-au rupt,
iar eu am căzut iar
în realitatea înșelătoare a celor ce nu știu să vadă.

krishna-spring-in-kulu-1930

Imagine: Spring in Kullu by Nicholas Roerich.

meditații reci

un om de zăpadă
captiv într-un glob de sticlă
aflat în mâinile unui copil,
veșnic curios să vadă
ce se întâmplă atunci când e mișcat…
acesta-i omul.

globul strâmt din sticlă subțire
prin care ești văzut și nu poți vedea…
aceea e viața omului.

mână ce ții atentă în palma ta globul,
tu știi când să îl miști și cât de tare.
datorită ție ninge în viața lui
și creezi iluzia că oprești ninsoarea,
când ea de fapt nu dispare niciodată.
tu alegi când vrei să cadă,
să se spargă
și din el să rămână numai un ciob,
pe care omul de zăpadă își avea scris anii și numele.
tu ești destinul.