sângele voinicului

îmbrăcați-mă în versurile
și-n dorințele mele neîndeplinite,
așezați-mă în iertare,
purtați-mă veșnic în gând
și îngropați-mă la umbra unei flori
crescută-n vârful tăios al unui munte
ce n-a mai cunoscut de mult pași de oameni.

pe una dintre petale scrieți-mi jumătate din nume,
oricum nu-și va bate vreun călător capul să mi-l țină minte.
pe alta scrieți-mi cea mai bună poezie,
una lăsați-o goală…
poeziile adevărate nu s-au scris niciodată prin cuvinte.
nu vă chinuiți cumva să o udați sau să o îngrijiți,
tot ce-i pe pământ trebuie să moară
și nici nu încercați să o rupeți din rădăcinile sale,
oricum nu va mai putea trăi altundeva.

în cele din urmă,
murim cu toții
și din inima noastră,
pe măsură a cât am iubit
și a ce am iubit,
vor putea crește flori vesele sau ciulini.

Vladimir Kush 1965 - Russian painter - The Surreal Landscapes - Tutt'Art@ (1)

Imagine: Vladimir Kush, Morning blossom.

Titlu © Giu.

 

 

Advertisements

falit de inspirație

îmi caut inspirația într-un strop de rouă,
dar tot ce găsesc e lacrima fragedă și regretată
a unei nopți tinere ce s-a scurs prea repede.
o caut la rădăcina unei flori cu petale imense,
în vârful acului unui albine speriate de-un pericol iminent
și chiar și-n strigătul amenințător al unui corb flămând
când, de fapt, el e cel ce se simte amenințat de mine.
dar aici nu găsesc nimic ce nu-i murdar
ce nu înțeapă
ce n-aduce pe neașteptat fiori care ne cutremură zgomotos ființa.
nimic nou…
așa că-mi caut inspirația
acolo unde n-am putut vedea nimic, niciodată:
în bălțile murdare dintr-un drum de țară,
în rădăcinile moarte ale copacului ce nu a mai apucat să crească,
în cenușa memoriei unui om ce n-a iubit niciodată
și mai ales…
mai ales în dragostea ta pentru mine.

disperare-edvard-munch.jpg

Imagine: Edvard Munch- Despair. 

 

viața cuvântului

există cuvinte care trăiesc mai mult dacă rămân nerostite.
mai bine le ții vii la tine pe limbă
decât să le vezi cum mor atunci când le vorbești
în fața oamenilor care nu le ascultă
și nici nu le înțeleg.
dar ai grijă ca nu cumva să fii tu cel care moare
atunci când te străduiești să ții prea mult în tine cuvintele
pe care acum îți dorești să le fi rostit la timp.
toate cuvintele își au timpul….
deci mai bine fă-te mut-
fă-te poet.
scrie-le,
salvează-le de ignoranță,
eternizează-le pe hârtie
cu darul tău neînțeles de-a le da viață
și lasă-le pe ele să te vorbească pe tine
atunci când tu nu mai ești.

8726013

 

anagrama existenței

două păsări aș vrea să fim.

două păsări cu o singură aripă
ca să putem zbura numai împreună.
două păsări cu un singur glas
ca tot ce ne vorbim să fie înțeles numai de noi.
două păsări ce nu știu ce e acela dorul de primăvară,
ce nu știu cum e să pleci din stolul tău,
ce nu știu cum e să fii lăsat în urmă de perechea ta.
două păsări ce nu s-au temut vreodată de o colivie,
ce nu știu cum e să te pierzi în zborul tău spre țările calde…

aș vrea să fim iar doi pui de păsări.
se ne vedem ochii unuia celuilalt
când îi deschidem pentru prima dată.
să împărițim aceeași hrană,
aceeași dragoste și aceeași singurătate,
același curaj de-a sparge coaja oului în care am fost puși.

apoi aș vrea să fim alte două păsări,
cele de dinaintea noastră.
as vrea să fim iubirea dintre ele două.
aș vrea să fim, pe rând,
un singur pui,
apoi celălalt
și niciunul să nu știe cum să spargă coaja oului
și să se nască.
să rămânem amândoi, în acele două ouă,
doi pui nenăscuți…
și acolo să ne oprim.

a6e635c8ea58889510355de009b459a7

riscul

fericirea-i o sfoară albă,
subțire,
întinsă intenționat deasupra unui abis ce trebuie trecut.
dar încă nu s-a inventat secretul mersului pe sfoară,
zise nebunul.
de alegi să calci pe ea
fie desculț,
fie încălțat,
se va rupe oricum și nu va ține nici măcar să treci dincolo.
iar de alegi să nu o calci,
de teamă ca s-a rupt cândva,
vei sfârși la fel de nefericit
și abisul se va extinde el însuși, neoprit, până la tine.
vei scăpa doar riscându-te,
așa că du-te, riscă!
pășește neatent, dezordonat, dar cu tot sufletul…
pășește ca și când ai învăța atunci să mergi din nou
și poate…
poate reușești să ajungi cumva în capătul celălalt…
și vei înnebuni și tu.

chasm-joe-bishop

echilibru

omul-
un titirez de sticlă
ținut strâns între trei degete
care-l răsucesc ușor
și îl lasă apoi să cadă
brusc
în neantul deasupra căruia atârnă,
de parcă ar ști cumva de la început
că pentru asta a fost făcut
și scopul său e să se-nvârtă.
și titirezul se învârte…
se învârte orbește
se învârte pierdut
se învârte puternic ca un vârtej
se învârte de parcă n-ar fi căzut
și nu o să cadă niciodată.
apoi ceva neînțeles i se întâmplă.
își pierde încet elanul de la început
din vârtej… se mai simte acum doar ca un vânt oarecare
și la fel de brusc…
titirezul cade.
cade zgomotos
cade dezorientat
cade de parcă nu s-ar fi învârtit niciodată…
de parcă,
de la bun început a fost construit pentru a se prăbuși.

52638718_2281029402152205_476854585193922560_n

perisabilitate

am ochii umflați și-ngălbeniți,
adormiți în orbite
ca două molii prinse pe veci într-o pânză
țesută viclean de un păianjen fără remușcări.
am o conștiință nemiloasă ce mă aleargă toată ziua
și nu obosește niciodată.
am brațe subțiri și-nțepenite la încheieturi,
nu pot căra cu ele nici jumătate din greutățile lumii
că deja se rup.
am un măr putred drept creier
și mișună de mult prin el un vierme
ce roade tot cu dinți mici,
dar mulți și ascuțiți,
ce-i simt când îmi mușcă bestial din gânduri.
oricât de mici,
viermii nu trebuie neglijați niciodată…
la-nceput nici nu-i simți,
apoi se-ngrașă lacom din gândurile tale,
devin mari
și tot ce-ți mai lasă din ce aveai sunt doar câțiva sâmburi,
aceia la miezul cărora nu pot ei ajunge.
unii sâmburi sunt greu de deschis.
totuși, îi ai…
și cine să-i mai planteze?
cine pune acum preț pe semințele negre ale unui măr putred
când există și ne plac atâtea semințe albe
ale merelor culese înainte să fie cu adevărat coapte?

45314539_1_x

Imagine: The Son of Man, René Magritte.