propria zidire

casa mea e goală.
copilul a crescut,
camerele s-au golit,
nimeni nu se mai aude râzând
și nicio lumină nu se mai aprinde prin vreun colț de suflet.
pânzele de paianjen au prins în ele clipe
bucurii,
tristeți,
dar niciodată n-au putut prinde un om
ca să rămână acolo pentru totdeauna.
ușile îmi scârțâie și sunt înțepenite,
nimeni nu le mai trece pragul
și se face tot mai rece înăuntru.
ferestrele au rămas deschise,
multe au geamurile sparte,
dar nimeni nu știe cum să privească prin
și dincolo de ele
așa că toți ajung doar să se taie în cioburi.
când ai plecat tu din casa mea,
mi-am lăsat și eu trecutul acolo și am părăsit-o.
nu putem trăi singuri, în frig și-n întuneric.
credeam că fac bine, dar altă casă nu am mai găsit.
am hoinărit ca o himeră
prin lunci
dealuri
munți
și toate drumurile m-au dus înapoi.
până la urmă, omul nu poate trăi fără o casă a lui.
când am văzut-o, parcă m-a lovit flagelul crunt al regretului.
casa deja se dărâmase…
și mai avea doar vreo două ziduri ce parcă m-așteptau.
m-am așezat lângă ele
și bucată cu bucată,
clipă cu clipă,
am început să mă zidesc din nou.
casa… eram eu.

1976.3

Imagine: The Key to the Fields, 1936 by Rene Magritte.

Advertisements

trăiri gratinate

eram doi
și ne iubeam atât de mult
că până și zeii au devenit geloși pe iubirea noastră.
ne iubeam chiar până deveneam unul singur.
un suflet ce le-ar fi putut umbri lor mitul.
și prinși în propriul nostru mit
ca un fluture în coconul său
în nici măcar o clipă nu ne-am gândit
sau poate n-am crezut
că tot ce avem numai noi
o să dispară într-o zi pentru totdeauna
și-o să se-ascundă acolo unde
trupurile noastre mărunte nu vor mai ști s-ajungă.
eram doi
și ce ne mai iubeam!
și nu credeam pe-atunci,
noi,
stăpânii lumii și robi ai dragostei,
de cât curaj ai nevoie să mai privești uneori în urmă.
am fost doi.
și ne-am iubit…
și ne-am pierdut.
și ne-am plâns.
și apoi ne-am uitat.
apoi din doi… fiecare s-a făcut iar doar unul
și zeii… zeii au învins din nou.

caspar david frederich

Imagine: Sunset, Caspar David Friedrich.

cuvinte vii

cuvintele sunt oameni.
au mâini cu care se prind de stiloul meu
și dansează toate, într-o idee.
au picioare cu care aleargă prin mintea mea
și au chiar și ochi
cu care mă critică atunci când nu le așez lângă cine trebuie-
nu toate cuvintele se acceptă între ele-
și-am mai auzit că au și gură
și mă strigă în cele mai neașteptate momente să le scriu,
să nu le pierd pe undeva, printr-un colț de gând.
cuvintele sunt oameni.
pot chiar să simtă.
spre exemplu, un cuvânt m-a iubit atât de mult
că n-a vrut să mai plece din mintea mea.
un altul, m-a urât atât de tare
că nu mi-l mai pot aminti.
cuvintele sunt oameni pe care-i urăsc,
pe care-i iubesc,
pe-al căror sens nu-l pot înțelege întotdeauna.
cuvântul meu preferat ești tu,
iar alături de tine am scris cel mai lung poem.

30265bc5558b88753e28007fdba5a220

Imagine: Two Figures, Pablo Picasso

renașterea sinelui

când rațiunea lor nu mi-a înțeles dragostea
am uitat cum să iubesc
și n-am mai putut iubi decât cum iubeau și ei.
când mi-ocărau toți drumul ales
am uitat cum să merg
și m-am mai târât doar prin lumea lor.
când ei mi-au încătușat și închis visul
în temnița îngustă a minții lor
mi-am pierdut Vederea
și n-am mai putut să văd decât ce vedeau și ei.
când ei nu știau cum să audă
deși eu în tot acel timp strigam după ajutor
mi-am pierdut Graiul
și n-am mai putut vorbi decât despre ce vorbeau și ei.
când tu m-ai părăsit,
eu am murit puțin în fiecare zi.
când ei nu știau cum să asculte,
eu am scris prima mea poezie
și-atunci am reușit să mă născ din nou.

ca33c7c661259434bd25813a749890c9

Imagine: The face of genius, 1926 – Rene Magritte.

 

darul

tu știi că nu am nimic…
doar niște poezii scrise pe pagini îndoite
din niște caiete rupte
pătate de stropi de vin și de cerneală,
udate de ploi
și lacrimi,
lăsate în soare
și-n dureri,
bătute de vânt
și de pumnii mei atunci când cuvintele nu voiau să se lege.

ce săracă îți par, desigur,
doar cu ale mele poezii.
poate le-ai prețui mai mult
dacă ai ști că toate sunt despre tine.
poate ai arunca o privire peste ele
și nu peste învelișul ăsta urâțit de tristeți,
ce-mi acoperă sufletul.
să știi că sufletul meu acolo e:
în ce am scris
când te-am întâlnit
când am râs
când am plâns
când te-am iubit
când te-am pierdut
și când nu știam dacă să mai scriu în continuare
pentru că dintre toți numai tu nu le citeai.

acesta e darul meu de rămas bun
și prefer să-ți spun adio prin fiecare poezie
apoi să scriu din nou
ca și cum te mai chem o dată lângă mine
și încă o dată…
și încă o dată…
până voi uita cum să scriu.
până nu voi mai cunoaște literele
sau până nu te voi mai cunoaște pe tine
și deci, te voi uita.

2661e08b27230f3a7ee8e42573fa5f4a

Imagine: The Passion of Creation, Leonid Osipovich Pasternak.

amintiri cu tine

tu cel care n-ai nici nume, nici prenume
tu m-ai uitat ușor…
așa cum uiți cuvântul
al cărui sens nu te obosești să-l înțelegi.
m-ai uitat așa cum uitam eu de mine
și de tot ce mai exista pe pământ
când eram cu tine.
tu, cel de dincolo de lume și de timp
tu m-ai uitat prea repede…
că nu am reușit să te zidesc din bucăți din mine,
și să te arăt lumii.
iar eu…
eu îmi amintesc de tine ca de prima dorință pusă.
ca de prima pasăre prinsă, dar pe care am lăsat-o să zboare.
ca de primul cântec care m-a făcut să plâng.
ca de primul om ce m-a părăsit pentru totdeauna.

Memory Rene Magritte

Imagine: Memory– Rene Magritte.

miezul nopții

noaptea,
în loc de somn veneai tu
și cântai la coastele mele
ca la corzile unei chitare noi,
numai balade lungi, de iubire.

luna ne privea
prin geamul mereu deschis și fără perdele,
iar când mă sărutai se întorcea cu spatele
ca nu cumva să ne rușinăm de ea
și să ne pierdem sărutul.

îmi așezam capul pe pieptul tău
și mă lăsai să-ți iau inima-n mână.
tu mă sărutai pe frunte
așa cum marea sărută nisipul
constant
prin fiecare val ce și-l trimite nouă
și adormeam în liniște și-n lumina lunii
acoperiți cu o pătură de stele,
sub vraja nemuririi.

totuși,
până ce tu visai neînțelesele tale taine,
eu mă trezeam în fiecare noapte
ca să arunc un ochi prin toate colțurile lumii,
să mă asigur că suntem singuri,
că nu mai e nimeni aici și-n noaptea asta.
nimeni, în afară de noi doi.
nimeni care să poată sa ne fure nouă dragostea.

 

44f02a2d8cc3c69de2e4aed90eaa665b--pale-moon-kiss-art

Imagine: Full moon– Edvard Munch

agonie

mă agăț de suferință
ca un bufon trist de o glumă
și-mi amintesc de tine
ca de prima fugă-n ploaie
spre capătul curcubeului.

cad
ca un ostaș trădat
a cărui nume moare pentru un altul ce o să-l uite curând
pentru totdeauna.
am căzut.
am luptat împotriva întregii lumi pentru tine,
iar tu m-ai trădat
și am pierdut.

aștept să apari
așa cum luna așteaptă în tăcere stelele
ca să uite că e singură.
iar tu pleci….
pleci ca pasărea ce-o crești în cuibul tău
după ce o înveți să zboare.
pasăre a cărei aripi i le-ai frânge
numai ca să mai rămână puțin lângă tine.
dar nu poți…
n-ai cum să rănești o pasăre liberă,
pasărea pe care o iubești.
nu poți nici să-i furi zborul
și nici s-o faci să rămână,
să te iubească.

300px-Van_Gogh_-_Trauernder_alter_Mann

Imagine: Sorrowing old man- Van Gogh

întâlnire

n-am întâlnit în gând.
sufletul tău a plecat din temința lui
pentru a-l întâlni și mângâia pe al meu,
pentru a-i atinge și vindeca rănile.
îți plecase sufletul printre dealuri și prăpăstii,
iar al meu te aștepta la răscruce de drumuri.
acolo ni s-au întâlnit și glasurile.
te auzisem de la depărtare cum mă strigi.
am reușit chiar să te văd
deși, în fața ta, eu rămân un orb.
te priveam ca și atunci…
te priveam numai cu sufletul
și te simțeam același,
iar printr-un cuvânt de iubire
am știut să te țin din nou în brațe.

d58932eb025dd19e8b0a86dbc7df5ecd

Imagine: Heart hug

chemare

când scriu mă prinzi din nou de mână.
îmi reapari în gând
în inimă
în vers
și mă-ndrăgostesc iar.
când scriu tu cobori pe raze de lumină,
te strecori în camera minții mele
și nu știu cum să te fac să vrei să pleci mai repede…
îți irosești lumina
și înghiți întunericul meu.
de asta, eu trebuie să-ți dau drumul la mână…
să te-alung atunci când încep să șterg ce-am scris,
și să plâng cu lacrimi ce nu le-aș plânge.

camera mi se întunecă din nou,
semn că tu pleci
și-atunci mă tem.
mă tem că te-am șters de tot,
mă tem că te-am pierdut și nu te mai întorci.
dar rescriu totul.
mă asigur că nimeni nu știe ce fac și-apoi te chem.
te chem să vii așa… ca prima dată,
fără să știu cine ești
fară să știu că te voi iubi.
te chem ca să nu mă uiți.
te chem ca să pot scrie.
te chem ca să rămâi…
și tu nu mă auzi…
tu nu mă poți auzi de acolo.