neunde

nu mai am mâini
am ceva care seamănă cu ele
doi clești uzați cu care pot îndoi strâmb colțurile lumii
să o pot pune și purta în buzunarul gol din dreptul inimii
ca pe o monedă norocoasă pentru când trec Dincolo.
nu mai am ochi.
am ceva care seamănă cu ei
doi nuferi crescuți pe buzele a două lacuri
pe cale să fie sorbite de gura seacă a muntelui
pe care nu l-a mai trezit de multă vreme niciun ecou.
nu mai am urechi
am ceva care seamănă cu ele
două petale de crin smulse din aripile unei păsări.
nu mai am inimă
și n-am nimic care să semene cu ea.
niciun un liman care-și așteaptă tăcut ancora
de la corabia cu care călătorim în joacă în partea de apoi a vieții
nicio arsură care să-mi amintească de cât de tare doare
să te treci prin foc pentru propriile năzuințe
și nici măcar…
nici măcar un semn care să-mi spună
că nu e bine să înnoptezi prea mult prin mintea altor oameni.
*
mă privesc
și nu-mi mai sunt.

02-inprincioeralafine

Imagine: Nicola Samorì.

Advertisements

anagrama existenței

două păsări aș vrea să fim.

două păsări cu o singură aripă
ca să putem zbura numai împreună.
două păsări cu un singur glas
ca tot ce ne vorbim să fie înțeles numai de noi.
două păsări ce nu știu ce e acela dorul de primăvară,
ce nu știu cum e să pleci din stolul tău,
ce nu știu cum e să fii lăsat în urmă de perechea ta.
două păsări ce nu s-au temut vreodată de o colivie,
ce nu știu cum e să te pierzi în zborul tău spre țările calde…

aș vrea să fim iar doi pui de păsări.
se ne vedem ochii unuia celuilalt
când îi deschidem pentru prima dată.
să împărițim aceeași hrană,
aceeași dragoste și aceeași singurătate,
același curaj de-a sparge coaja oului în care am fost puși.

apoi aș vrea să fim alte două păsări,
cele de dinaintea noastră.
as vrea să fim iubirea dintre ele două.
aș vrea să fim, pe rând,
un singur pui,
apoi celălalt
și niciunul să nu știe cum să spargă coaja oului
și să se nască.
să rămânem amândoi, în acele două ouă,
doi pui nenăscuți…
și acolo să ne oprim.

a6e635c8ea58889510355de009b459a7

riscul

fericirea-i o sfoară albă,
subțire,
întinsă intenționat deasupra unui abis ce trebuie trecut.
dar încă nu s-a inventat secretul mersului pe sfoară,
zise nebunul.
de alegi să calci pe ea
fie desculț,
fie încălțat,
se va rupe oricum și nu va ține nici măcar să treci dincolo.
iar de alegi să nu o calci,
de teamă ca s-a rupt cândva,
vei sfârși la fel de nefericit
și abisul se va extinde el însuși, neoprit, până la tine.
vei scăpa doar riscându-te,
așa că du-te, riscă!
pășește neatent, dezordonat, dar cu tot sufletul…
pășește ca și când ai învăța atunci să mergi din nou
și poate…
poate reușești să ajungi cumva în capătul celălalt…
și vei înnebuni și tu.

chasm-joe-bishop

evadare

încerc să fug din labirintul ăsta strâmt,
unde mi-am rătăcit gândurile,
să mă ascund de tot ce simt că mă-nconjoară
și mă privește
cu ochi lungi si tăioși.
nu știu unde să mai fug,
nici printre versuri
Nu mă mai pot ascunde de mine însămi.
toți mă văd și privirea lor mă doare.
chiar și foaia asta pe care scriu are ochi.
pixul are ochi,
singurătatea are ochi,
timpul… ce ochi mari are timpul!
eu nu am…
unde-mi sunt ochii?
cred că-mi amintesc…
i-am pierdut pe rând.
primul
când mi-am vazut reflexia sufletului in fântâna vieții.
al doilea
când am căutat și am văzut puțin din taina lumii
acolo unde mi s-a spus să nu caut niciodată.
ce povară duc pe umerii mei
asemeni unui Sisif sătul de pedeapsa sa…
să n-ai ochi și totuși să vezi că lumea
nu te înțelege când se uită prin tine,
că înțelege prea puțin din tot ce vede,
că de fapt orbi sunt cei
care
au ochi și sunt păcăliți că știu să vadă,
care
nu și-i deschid din naiva teamă de a nu-i pierde
și care nu știu cum să citească și să înțeleagă
încurcatele cuvinte scrise de un poet
în singurătate și în întuneric.

lacrimile

nu am crezut niciodată
în poeziile scrise când ești fericit.
îmi par miraje repede uitate.
de obicei,
versurile sunt lacrimile ascunse
ale celor ce plâng prea mult în sine.
să suferi e tot un fel poezie.
să scrii și să citești când suferi e artă.
există-n noi lacrimi mult prea grele
ca să mai atârne de genele obosite
pe care ne odihnim visători dorințele.
lacrimi al căror ecou,
atunci când cad și se sparg de foi nevinovate,
îl auzi pentru multă vreme la vreo margine de suflet.
cu ele,
cuvintele îmi par întotdeauna mai mari
și mai diforme
ca inima din care vin…
poate de asta înțelegem mai bine un lucru
atunci când ne face să plângem.

golden_tears_klimt

Imagine: Golden Tears by Gustav Klimt.

alean

inspirația m-a părăsit iar.
am încercat să adun câteva idei răsfirate,
să scot din ele ceva bun,
dar… nimic.
scriu. reșterg. scriu
-ciclul vieții unui poet-
dacă am putea șterge așa și gândurile
de care nu vrem să ne amintim
și dacă-am putea rescrie atât de ușor
iubirile pe care le-am pierdut
sau care nu ne-au aparținut niciodată…
poate atunci viața ne-ar fi fost ușoară.
nu ne-am mai petrece-o scriind
și citind versuri scrise-n lacrimi
sau în lipsă de inspirație
pe al căror sens oricum nu-l înțelege nimeni.

bolnav de scris

m-am îmbolnăvit de scris.
mă doare un cuvânt
că-mi vine să-l urlu
și el, nesuferitul,
nu mă lasă nici să-l pronunț
nici să-l scriu,
parcă ar vrea să-mi rămână veșnic pe limbă.
aici, cuvintele se plâng și se simt.
abia apoi te decizi dacă să le scrii sau nu.
deși… îți spun:
eu scriu cu ajutorul lor,
dar ele nu mai sunt aceleași când le pui pe hârtie.
se fac din cuvântul tău,
cuvântul lor
și ce rost mai au?
scrii degeaba dacă n-ai înteles că de fapt
cuvintele nu vin de la tine,
ci prin tine.
iar unele nu trebuie scrise niciodată.
ele trebuie trăite.
altfel te îmbolnăvesc de scris
și nu există tratament pentru boli ce-i vindecă pe alții.

3c760cabb82ab01de385c42980803ced--books-a-million-woman-reading

Imagine: Reading by Joseph Lorusso